Стокгольмский синдром коммунистического руководства

Прилагаю ниже статью, которую написал сегодня для веб-портала Азь.мд, и в которой пытался сделать анализ политических изменений проходящего года. В статье говориться между прочим, что на выборах 2009 года коммунистам, вероятнее всего, удастся не потерять много голосов, и дается объяснение этому прогнозу. Она очень критична по отношению к молдавским гражданам, которые из-за своего безразличия рискуют потерять очень многое. Статья на румынском, и если появиться ее русский перевод, то я обязательно дам ссылку.

С Новым Годом всех!

——————————————-

Sindromul Stockholm al guvernarii comuniste

Ostatici benevoli

Sindromul Stockholm presupune un raspuns psihologic observabil la ostatici, care se manifesta prin semne de loialitate fata de criminalii care ii tin captivi, indiferent de prezenta pericolului caruia acestia sunt supusi fiind ostatici. Specialistii-psihanalitici tind sa explice fenomenul cu referinta la copii noi nascuti, care isi formeaza un atasament emotional fata de cel mai aproape adult puternic, cautind protectie.

Daca am dori sa dam o apreciere a imaginii politicii interne care se contureaza tot mai evident in Moldova, anume acest fenomen pare sa poarte cea mai mare putere explicativa. Caci guvernarea comunista dupa ce a fost tinuta o perioada de timp ostateca a presiunilor comercial-economice si politice a Rusiei a generat o situatie clasica sindromului Stockholm. Iar marea simpatie a PCRM fata de Rusia a devenit deosebit de pronuntata dupa alegerile generale locale din vara curenta.

De fapt comunistii au realizat ca din nou au indragit Rusia deja in scrutinul doi al campaniei electorale. Dovada fiind si clipul publicitar al principalului lor candidat electoral, viceprimarul Veaceslav Iordan, care se falea cu “preluarea experientei de la cel mai bun primar, Iurii Lujkov”. Putin mai tirziu, imediat dupa alegeri, presedintele Voronin a adunat diplomatii straini la resedinta sa din Condrita, unde facuse o declaratie fara precedent, invinuind Occidentul de ajutor insuficient Moldovei, cind aceasta a confruntat de una singura Rusia. Tot atunci presedintele rostise o fraza, care merita cea mai mare atentie. La numai citeva zile de la intilnirea cu presedintele rus, Vladimir Voronin a spus ca in sfirsit cunoaste cine este adevaratul prieten al Moldovei.

Chiar daca observatorii nu erau tentati sa explice acesti pasi ai conducerii comuniste prin reluarea de catre ei a vectorului pro-rusesc in politica externa a tarii, un sir de alte evenimente razlete indica anume acest lucru. PCRM s-a dat de gol prin zelul lor excesiv cind in luna august au monopolizat dezbaterea proiectului noii Conceptii a securitatii nationale. Atunci deputatii comunisti au solicitat Guvernului sa excluda oricare mentiune despre cooperarea euro-atlantica, invocind statutul de neutralitate permanenta a Moldovei. Presedintele Moldovei a ignorat summit-ul liderilor de state a GUAM de la Bacu, inainte de intrevederea sa cu Vladimir Putin la 22 iunie, iar la o alta activitate importanta a acestei organizatii, la summit-ul energetic de la Vilnius in octombrie, Moldova in genere si-a trimis doar un reprezentant al ambasadei. Astfel, cit priveste securitatea statului in general si cea energetica in particular, guvernarea comunista este perfect linistita, simtindu-se in siguranta.

Promovarea unei politici de securitate robuste este una din principalele conditii pentru pastrarea suveranitatii unui stat si respectiv si a independentei conducerii ei politice. O alternativa diferita ar fi cazul cind conducerea politica a unei tari mizeaza pe sustinerea externa, in ceea ce priveste pastrarea puterii si influentei sale politice. Adica, dupa alegeri, comunistii au inteles, ca calea integrarii europene va aduce cu sine si concurenta politica adevarata, lipsindu-i de posibilitatea sa monopolizeze puterea fara sfirsit. Scenariul favorabil pentru PCRM a devenit apropierea de Rusia, cu conditia ca va primi ajutorul si suportul rus, pentru edificarea in Moldova a unui sistem politic de “democratie suverana”, similar cu cel construit de Kremlin.

E nemernic, dar e al nostru

Cunoscutele cuvinte ale lui Franklin Roosevelt, spuse in adresa dictatorului nicaraguan Somosa au servit si foarte posibil ca vor continua sa serveasca drept un serios stimul pentru posibilii lideri dictatori sau autoritari. Astazi se pare ca intre Chisinau si Tiraspol merge o lupta, pentru dreptul de a fi “nemernicul” Kremlinului. In aceasta lupta PCRM jertfeste foarte multe. In afara de deja enumeratele exemple, care sunt menite sa demonstreze loialitate Moscovei mai sunt altele si mai proaspete. De exemplu fractiunea comunista din parlament a refuzat sa discute situatia in jurul Planului de Actiuni UE-Moldova. Tot aceasta fractiune a blocat oricare posibilitate de a condamna Rusia pentru deschiderea sectiilor de votare rusesti in regiunea transnistreana.

Acest caz necesita o atentie aparte. De exemplu Estonia, ciocnindu-se cu o situatie similara, cind Comisia Electorala Centrala a Rusiei solicitase de asemenea deschiderea a sectii de votare aditionale, a permis ca aceste sa functioneze doar in incintele ambasadei si consulatului rus. Diferenta intre Estonia si Moldova a fost in faptul ca prima a avut posibilitate sa-si implementeze decizia suverana, pentru ca spre fericirea ei ducea lipsa de trupe de “pacificatori” rusi pe teritoriul sau. In Moldova insa, sectiile de votare au fost deschise in pofida protestelor MAIEI si cu acordul tacit al fractiunii parlamentare comuniste anume in punctele de dislocare a militarilor rusi.

Dorinta de a cistiga aprobarea Kremlinului nu are limite. Iar caracterul umilitor si chiar suicidal al acestor eforturi de a fi pe plac Moscovei face guvernarea comunista sa para un adevarat bolnav afectat de sindromul Stockholm. In opinia acestora, care sunt in mare majoritate fosti nomenclaturisti comunisti de nivel provincial, Rusia isi recapata maretia, iar Uniunea Europeana este prea slaba sa poata opune rezistenta eforturilor ruse de a-si reconstitui influenta in Moldova.

O astfel de concluzie se cristalizeaza nu doar din reconstruirea directiei rusesti a politicii externe a Moldovei. Declaratiile membrilor PCRM, care in 2007 participind in Rusia la reuniunea partidelor comuniste din spatiul post-sovietic au apreciat drept dorita si pozitiva posibila restabilire a unei structuri de tipul Uniunii Sovietice, fara indoiala confirma aceasta analiza. Iar proiectul Programei PCRM, prezentate la sfirsitul lunii noiembrie, si care din nefericire nu a trezit o atentie mai mare a opiniei publice, prezinta nostalgia autorilor pentru URSS si deghizeaza in spatele unei retorici superficiale ideea “eliberarii omului de influentele nefaste ale unor contradictii exact-istorice ale societatii”. Este suficient sa ne amintim vestita fraza a lui Vladimir Putin, precum ca dezmembrarea URSS a fost una din cele mai mari catastrofe istorice si geopolitice ale secolului trecut, pentru a trage o concluzie logica.

Si totusi, conturind o astfel de imagine, care indica ca PCRM inevitabil merge in directia de a deveni un “nemernic” al Rusiei, apare intrebarea de ce Vladimir Voronin s-a opus Memorandului Kozak in 2003? Raspunsul poate fi gasit in modul in care guvernarea comunista priveste Uniunea Europeana si in interesele de grup ale acestora. Planul Kozak ar fi sporit pozitiile elitelor de pe malul sting, in detrimentul comunistilor, care in stilul regelui-soare francez au creat situatia cind pot afirma ca “ei sunt statul”. Dorinta lor de a guverna toata Moldova nu trebuie subestimata, caci in genere toata istoria cunoscuta ca “conflictul transnistrean” a inceput de la confruntarea elitelor de la Tiraspol si celor de la Chisinau pentru controlul potentialului industrial de pe malul sting.

Deci, PCRM a fost impotriva legitimarii “cuceririlor revolutionare” ale elitei tiraspolene printr-un document al unui oarecare Kozak. Insa ei nu ar fi indraznit sa mearga contra Kremlinului daca nu ar fi crezut ca au suport puternic. Conducerea comunista a inteles gresit apelurile Occidentului de a se opune controlului Rusiei si promisiunilor de ajutor. In calcularile sale acestea gindeau asemenea bailor din Asia Centrala, ca daca pretind ca sunt pro-europeni, apoi UE si SUA vor inchide ochii si le vor permite sa isi caute de treaba in Moldova. De fapt, partenerii occidentali sugerau Moldovei sa construiasca o societate adevarat democratica, unde gratie balantei institutionale Rusia nu ar fi fost capabila sa influenteze alegerile politice ale Chisinaului. Occidentul nu a dorit sa creeze si sustina un Somosa moldovenesc, cum a sperat guvernarea comunista. Si acest lucru s-a conturat clar in cadrul alegerilor din vara, care si a devenit un moment de rascruce in politica externa a PCRM.

E prea rau pentru a fi adevarat?

Daca e sa apelam la principiile acceptate ale teoriei evolutiei formulate de Darvin, si sa afirmam ca doar cei mai puternici sunt capabili sa supravietuiasca, atunci Moldova ca stat si moldovenii ca entitate nu au sanse in acest sens. Fiind unicii din spatiul post-sovietic si chiar in Europa care duc lipsa de o identitate nationala consolidata, “dizolvati” in 30% de “solutie etnica” slava, buimaci asupra faptului daca sunt romani sau moldoveni, pasivi si indiferenti civic si politic, caci sunt dominati doar de reflexele Pavlov, gindindu-se la burta sa in ignorare completa a factorilor politici care le influenteaza bunastarea, cetatenii Republicii Moldova sunt o masa ideala pentru oricare dictator.

Sa mentionam lupta indelungata pentru pozitii intre opozitia “anticomunista” dupa alegerile din vara curenta. Sa nu uitam nici rata de participare la alegerile locale, care in Chisinau a atins cifra de 37.17%. Merita atentie si indiferenta locuitorilor Chisinaului cind guvernarea le calca in picioare alegerea lor, violind daca nu litera legii apoi spiritul acesteia, in eforturile sale de a-l discredita pe tinarul primar Chirtoaca? Fiind lasati timp de mai mult de o saptamina fara apa calda, in mijloc de iarna, chisinauenii au indurat umil, in maniera mioritica obisnuita moldoveanului, ghidati de fraza ca capul plecat sabia nu-l taie. Lipsiti ei si copii lor de dreptul de a se bucura in timpul sarbatorilor de iarna de aerul magic creat de pomul de craciun al capitalei, ei au ramas indiferenti.

Cineva ar putea explica ca aceste incalcari de libertati nu sunt evidente, si mereu sunt prezentate publicului intr-o forma acceptabila. Asa descoperim inca o calitate a cetateanului moldovean sa creada exact in ceea ce i se spune, urmind o logica lineara. Moldovenii nu sunt ginditori strategici, afirma recent fostul presedinte Pentru Lucinschi in cartea sa despre Moldova. E dificil sa contrazici fostul presedinte si un bun cunoscator al antropologiei etniei moldovenesti. Caci si dezbaterile publice in Moldova demonstreaza acest punct de vedere.

Problema observatorilor locali este ca acestia rar reusesc sa priveasca procesele politice din Moldova intr-un context mai larg, regional sau chiar continental. A doua problema a discursurilor politice publice in Moldova este ca acestea sunt emotive fara masura si seamana mai mult cu o cearta din piata. Plus la toate, majoritatea lor sunt excesiv si inselator de optimiste. Si, in sfirsit, ele suna in gol, asemenea unor sunete de clopot, pentru ca sunt exclusive, fara a atrage in discurs masele largi ale populatiei. Adica populatia este in mare majoritate nestiutoare, ea nu isi cunoaste drepturile si nu este mobilizata sa si le protejeze. Si a cui sarcina este aceasta daca nu a opozitiei?

Vladimir Voronin are dreptate cind scoate in evidenta slabiciunea opozitiei. Ea este activa mai mult in perioada campaniei electorale si practic dispare din vizorul cetatenilor cind aceasta se incheie. Adevarat ca opozitia are mai putine resurse si canale de comunicare cu masele de cetateni. La fel este corect ca conditiile istorice la moment sunt diferite de cele din trecut, caci cetatenii Moldovei, avind posibilitate sa plece la munca peste hotare, aleg aceasta cale protestelor publice. Dar anume aceste conditii si presupun, ca marja de rabdare a moldovenilor a crescut, caci oportunitatile de munca peste hotare servesc drept paratrasnet care absoarbe tensiunea posibilelor proteste sociale. Adica se poate prognoza, ca societatea moldoveneasca nu va acumula suficienta insatisfactie cu conducerea comunista, pentru ca in 2009 sa le reduca considerabil prezenta la guvernare. Tactica PCRM care urmareste sa deghizeze miscarile autoritare ale guvernarii actuale cu fraze frumoase si sa obtina de la UE libertati pentru a evita acumularea presiunii sociale in Moldova pare sa fie una de succes.

Cu mici exceptii, majoritatea participantilor calificati ai discursurilor politice publice in Moldova se lasa dusi in eroare de retorica politica. In acelasi timp ei scapa cu vederea faptele si miscarile actorilor politici, care deseori sunt diametral opuse in scop cu declaratiile lor. Cu toate ca pare nesemnificativ, acest trend este deosebit de important. El reprezinta un fenomen relativ nou in cazul democratiilor in tranzitie, deosebit de pronuntat in spatiul post-sovietic. Acesta are mai multe denumiri printre care democratia “de fatada”, “mimata”, “duplicitara”, etc. Fiind in crestere rapida in Moldova fenomenul se manifesta prin eforturile conducerii politice de a face institutiile sa para in exterior democratice, pe cind modul lor de functionare obtine un caracter avansat autoritar.

In sustinerea acestui plan guvernarea comunista urmareste o alta initiativa, inca putin cunoscuta si inteleasa de public si care se manifesta prin o noua formula de integrare europeana. Ticluita in laboratoarele presedintiei, ea spune ca Moldova doreste de la UE “totul in afara de institutii”. Adica, pentru a face lucrurile mai clare, trebuie sa spunem ca numai integrarea institutionala in UE va servi drept garantie ca Moldova nu va cadea in haul autoritarismului oligarhic, care devine foarte popular printre statele in tranzitie. Si din contra, daca Moldovei i se ofera “totul in afara de institutii”, rezultatul va fi mentinerea indelungata la putere a PCRM. Ei vor continua sa edifice o democratie de fatada, lichidind conditiile unei concurente politice sanatoase si reducind posibilitatea unor eruptii sociale de protest, oferind populatiei “cele patru libertati”, care si vor servi drept paratrasnetul ce va absorbi oricare tensiuni ale populatiei. Moldovenii plecati peste hotare pentru a-si intretine familiile vor fi mai putin preocupati de problemele politicii interne. Iar banii trimisi de ei rudelor fac posibilele revolte ale maselor mai putin probabile, ridicind marja de criza.

Esecul Moldovei de a indeplini Planul de Actiuni Moldova-UE este explicat prin faptul ca cadrul legislativ necesar fiind elaborat si primit, el nu este implementat. Oare nu este bizar, ca PCRM, controlind Guvernul si reusind sa impuna implementarea chiar si a legilor care au trezit protestele opozitiei, “nu sunt capabili” sa implementeze niste legi, sustinute de opozitie? Conducerea Republicii Moldova nu doreste sa-si integreze tara in Uniunea Europeana iar opozitia nu reuseste sa identifice cai pentru a convinge populatia si partenerii europeni de acest fapt. La sfirsitul anului 2007, la doar putin mai mult de un an pina la urmatoarele alegeri parlamentare in Moldova suntem martorii unei schimbari strategice in dezvoltarea Moldovei. PCRM s-a decis definitiv cu alegerea sa, ce nu putem spune si despre fortele politice care pretind sa fie numite opozitie. Sau, posibil, vom fi martorii obisnuitului fenomen pe arena politicii interne in Moldova, cind acestea se vor lupta pentru un loc in parlament si mai putin pentru schimbari adevarate. Oare suna prea oribil sa fie adevarat?